Holograf sau legenda vie

Holograf este si va rămâneholograf mereu o legendă. Asta spun însă toate site-urile. Aş vrea să încerc totuşi ceva nou, aş vrea să descopăr miezul acestei formaţii. La o simplă căutare pe google veţi putea afla „totul” (credem noi) despre aceşti oameni extraordinari. Care, cum şi când a intrat în trupă, totul despre albumele şi cântecele lor. Noi, oamenii, nu putem cuprinde cu mintea noastră o singură persoană. Ne este imposibil, însă un imposibil firesc. Dacă nu putem cuprinde o singură persoană măcar, vă daţi seama că nici nu ne putem imagina că vom putea afla şi înţelege totul despre aceşti oameni care ne demonstrează pe zi ce trece că se poate. Se poate să rămânem împreună indiferent de direcţia din care bate vântul, se poate să găsim un echilibru între imaginea publică şi viaţa personală. Oare cum reuşesc asta? Fiecare om este extraordinar prin felul lui de a fi, special în felul său dar uneori, şi nouă oamenilor normali ne este greu să găsim un oarecare balans între cele două lumi legate dar care, în realitate, nu au nimic de a face una cu cealaltă.

Am fost recent la un concert Holograf. Încă din clipa în care am aflat de venirea lor am început să tremur, mă gândeam doar la clipa în care voi fi faţă în faţă cu membrii trupei. Am început să caut informaţii despre ei, să cotrobăi fiecare colţişor al internetului până la ultima virgulă. Şi într-un final seara magică a sosit. În clipa în care am reuşit să îi cuprind cu privirea am început să cânt din tot sufletul şi să dansez pe ritmul melodiilor lor. Am plâns, am râs, am ţipat, am făcut inimioare, am ridicat mâinile în sus, am aplaudat şi nu pentru că aşa se face sau pentru a atrage atenţia trupei asupra mea (bine…poate puţin) dar pentru că aşa am simţit. La sfârşit, când magia a luat sfârşit am simţit nevoia de a face ceva, nu puteam să las seara să se termine aşa. M-am aşezat cu prietena mea la coadă şi am aşteptat să fac o poză, ca toată lumea. Strigam amandouă din tot sufletul şi într-un final am intrat. În clipa în care unul dintre membrii trupei ne-a deschis gardul de protecţie şi a pus să fim lăsate înăuntru am simţit pur şi simplu că o să cad. Ajungând faţă în faţă cu el deodată lumea a dispărut, eram doar noi trei, fără timp, fărăcollage toate aceste diferenţe. Nu îmi mai păsa de nimic. Atunci, pentru prima dată în viaţa mea am vrut să trăiesc clipa cu adevăra. Am ajuns într-un final înconjurată de toată formaţia. Emoţionată m-am aşezat pur şi simplu lângă ei şi am uitat de poză, de întregul discurs pe care mi l-am pregătit în acele minute la coadă, voiam doar să stau în preajma lor. Am facut şi poză până la urmă, dar nu au scăpat fără îmbrăţişări strânse („Ai facut karate?” „Nu, doar flaut”). Cuprinsă de toată această întâmp
lare am început să cânt pur şi simplu refrenul piesei „Întoarce-te acasă”. Eu, cea care se înroşeşte de fiecare dată când deschide gura, am cântat în gura mare refrenul şi vă daţi seama ce senzaţie m-a cuprins când membrii trupei mi s-au alăturat .

Ajunsă acasă mi-am dat seama de diferenţa enormă ce se crează dintre tine, cel care citeşte informaţii de pe internet şi tu, persoana care ajunge acasă după un concert şi te întrebi dacă a fost vis sau realitate. Membrii tupei Holograf sunt nişte adevărate legende într-adevăr, dar pe lângă asta sunt nişte oameni în adevăratul sens al cuvântului, toţi. Sunt oameni care au făcut tot posibilul să rămână împreună, să rămână mereu acolo pentru fanii lor. Oameni care rezistă cu orele după concerte la pozele fanilor. Puteţi spune că ce este aşa de greu să faci nişte poze. Staţi singuri în faţa bliţurilor după minute în şir  în care ai dat absolut totul pe scenă pentru ei. Mulţi vor spune că sunt plătiţi pentru asta. Aşa este, dar nu le pasă atât de mult de acest lucru, când sunt acolo pe scenă dau totul, le demonstrează tuturor că sunt nişte adevăraţi artişti. Se distrează, râd şi plâng odată cu fanii lor. Ei sunt cei care la terminarea concertului nu mai părăsesc scena şi mai cântă încă un cântec, şi încă un cântec până când într-un final pleacă. Coborând scările devin acei oameni în adevăratul sens al cuvântului. Îţi zâmbesc larg şi călduros, te întâmpină în mijlocul lor, făcându-te să te simţi în mijlocul familiei, familiei Holograf. Şi cel mai frumos lucru este că noi toţi facem parte din această minunată familie. Mergem împreună până la capăt şi ne bucurăm de fiecare melodie veche sau nouă,fiecare urcuş sau coborâş, fiecare zâmbet sau lacrimă, fiecare diez, bemol, ciupit de chitară, lovit de tobe. Râdem împreună la fiecare nouă bârfă scornită de tabloide şi continuăm să trăim într-un mod extraordinar. Ei sunt un exemplu demn de urmat, oameni care după zeci de ore petrecute repetând o piesă şi înregistrând încă găsesc puterea să zâmbească, care îşi trăiesc visul şi ne încurajează prin propriul exemplu să facem asta. Aceştia sunt Dan Bittman- vocal, Edi Petroşel– tobe, Tino Furtuna– clape, Romeo Dediu– chitara, Iulian Vrabete– bass. Va iubim!!!!

Anunțuri